Pablo

Pablo, de ce mori

In fiecare zi, cate putin

Si noi o data cu tine

Priveam de la fereastra ta

Incercand sa vad

Cu ce ochi te uitai tu oare?

De ce te-ai ascuns, Pab**

Ca un duh in sticlele tale colorate

Alungat de vremurile tale

Vino inapoi, Pa**

Inainte de a-ti uita numele

Si mai scrie-ne un vers

Era un domn pe nume *

Intr-o tara din ce in ce mai indepartata 

Sau poate a fost doar un vis

Dust in the Wind

Ieri s-a stins T. Asa, deodata. Avea 73. L-am vazut saptamana trecuta in parc. Singur pe banca. M-am asezat langa el si am schimbat cateva vorbe. Eram in graba spre casa si nu am apucat sa ne spunem prea multe. Ce mai faci? Bine, uite ma bucur de frunzele astea. Mare minune. Maria? Acasa, vede de flori. I-am luat pamant dimineata si s-a apucat sa le mute. Era vioi cand l-am lasat. Si el acum pe noi. 

As vrea sa vars o lacrima, draga T. Pentru tine, pentru Maria, pentru Iovan, pentru mine. Si-mi vine sa urlu ca nu pot plange. Tu trebuia sa plangi la mine. Tu, care mergeai la alergare in parc si mancai mereu cu grija si te suiai pe cantar mai des decat Maria. Tu, cel care ma lasai mereu sa termin sticla de vin singur. Of ursuzule, necajitule, pesimistule. Dragul meu.

Au strans frunzele tale din parc draga T. Acum e curat si frumos. Nu mai au loc de tine, trebuie sa te tinem noi. In fotografii. Si-n pamant, daca o mai fi ceva din tine ramas in trupul ala imprumutat. Am aruncat si eu cu tarana in tine, cum a zis preotul. Si voinicul asta enervant de tanar isi avanta lopata in mormanul de pamant de langa groapa asta hada. Iar groapa devine morman si eu raman cu privirea agatata de lopata. La revedere? Asa? La dracu'! Nu cu tine T, caci daca exista iad, nu au loc pentru tine. Cu noi toti ceilalti, caci de azi lumea e mai ursuza, mai necajita si mai pesimista decat ieri. Dragul meu.

Și

Am regăsit frecvent în textele mele cuvântul și. Mult prea frecvent ar spune probabil cineva cu mai mult simț literar.

E ceva magic pentru mine în spatele acestei cuvânt. Spun asta pentru că fraza nu se poate încheia după și. Dar iată că tocmai am încheiat-o. Ceea ce totuși nu face mai puțin adevărat ce urmează să spun pentru că e adevărul meu, cel din care extrag cu minuțioziate excepțiile prin ștergere selectivă a argumentelor contra, cam la fel cum treaba asta cu gândirea pozitivă șterge selectiv lucrurile neplăcute și realitatea pesimiștilor.

Cum începe biblia? "La început era Cuvântul şi. Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul." E drept, am adăugat un punct pe undeva care nu e acolo în versiunea oficială. Dar macăr să i se recunoască apariția dublă, la egalitate cu alt cuvânt scris cu majusculă.
În școala ne-au învățat că este cuvânt de legătură. Păi restul ce sunt? Adică scopul limbajului e așa ca să ne vorbim singuri? Obiectez împotriva acestei retrogradări a lui și care îl tratează ca pe un retard incapabil de altceva decât să se interpună între cuvintele cu conținut. Conținutul e irelevant fără legătură. De altfel, nu neuronii facilitează înțelegerea noastră, ci sinapsele. Știți clișeele din filme cu boxeri care în meciul carierei lor sunt la pământ iar la 9 se ridică în picioare pentru a-l face praf pe adversar? Ei bine, asta este și. Promisiunea că nu e gata încă. Elementul care introduce suspansul pentru a face loc izbăvirii.
Te trezești dimineață, urmează ceva. Forțat de împrejurări, de nevoia de bani sau pentru propria plăcere, e acel ceva pentru care te ridici. Motorul tău, al meu, al nostru. Și chiar când nu mai găsești un motiv să te ridici din pat, tot pândește acolo. Chiar între cele mai depresive gânduri: "Și ce urmează?" "Și gata". Și este însăși esența timpului, pasul dintre secunde, conexiunea între gânduri. Interesant este că în engleză, "and" este periculos de aproape de "end". Iar în franceză, "et" sună mai mult ca "est", acum, aici. Adică undeva între acum și mai încolo nu e decât și. That's what she said.

Nostalgia

Zâmbete unanime pe chipurile noastre tinere, într-un colţ de cafenea de la Romană. Ne tachinăm reciproc, ne amuzăm, ne provocăm, smulgem răspunsuri de la cei mai timizi dintre noi. În realitatea noastră, orele acestea de pauză sunt crema zilei, zahărul din cafea într-o vreme când totul trebuie servit cu zahăr.
Raluca îl ţine de mână pe Cristi în timp ce-i aruncă priviri lui Adi, iar mâine Adi o ţine de mână pe Raluca. Iar Cristi butonează un 3310 încercând să nu lovească zidul imaginar cu un şarpe din ce în ce mai lung. Mâine îl va boteza pe şarpe Adi.
Raluca sorbea tacticos o Cola zero printr-un pai pe care il ţinea cu amândouă mâinile. Cristi învârtea o sticlă de Stella Artois, simbol al bunăstării studenţeşti. Se uita frecvent la ceasul lui elveţian, primit cadou de la fosta lui prietenă. Raluca nu suporta ceasul respectiv şi câteodată i-l muta de pe măsuţă în speranţa că nu-l va purta în ziua aceea. Se certaseră de mai multe ori din cauza ceasului.
Cristi o iubea încă şi nu s-a străduit niciodată să o ascundă. Elvira îl părăsise pentru un alt tip în urmă cu şase luni, după ce petrecuseră împreună ultimii ani de liceu. Cristi spunea că era din cauza maşinii, că tipul avea un Wolkswagen. De fapt ştiam cu toţii că nu asta era cauza. Cristi se vedea cu Raluca dinainte. Noi nu o cunoşteam pe Elvira, dar Cristi vorbea mereu despre ea când Raluca nu era de față. Când mergeam la biliard şi era rândul lui, Cristi îşi scotea mereu ceasul de la mână, zicea că Elvira nu-l lasă să se concentreze. Juca bine biliard. Avea şi o poză cu ea în portofel care scăpase nevătămată. Pesemne că Raluca nu umbla în portofelul lui.
Când se certa cu Raluca, îi mai spunea câteodată Elvira. Mie mi s-a părut că o făcea intenţionat. Sau cine ştie, poate că era atât de zăpăcit. Oricum, după un episod ca ăsta, nu o mai vedeam pe Raluca cel puţin câteva zile.
Nu pot să spun că m-a mirat când am văzut-o cu Adi. Pe Raluca adică, nu pe Elvira. Fireşte că nu cu Elvira, ce zic eu aici? Adi oricum umbla cu toată lumea, un mare fustangiu. Atâta doar că Adi şi Cristi erau buni prieteni. Spun erau pentru că, probabil vă imaginaţi, după asemenea trădare, pa prietenie.
Zece ani mai târziu am aflat că Elvira fusese de fapt prietena lui Adi înainte de a fi cu Cristi. Ceasul de fapt nu era de la Elvira, şi-l cumpărase singur cu banii pentru cadoul Elvirei care nu mai ajunsese la Elvira pentru că ea a aflat de Raluca cu o săptămână înainte de ziua ei. Cristi o considera pe Raluca vinovată. Iar Adi e acum cu Elvira. Ca să vezi.

Ignorance

Așezat pe pietre, privesc în jos spre vârfurile pantofilor sport. Sunt vechi de vreo doi ani și ar trebui să-i schimb. Le-am spălat șireturile ieri și par mai puțin vechi. Oricum, arată destul de bine încât să nu-i evit cu privirea. E amiază. Să fie vreo treizeci de grade afară. Iar eu de vreo cincisprezece. Lângă mine e un pachet de Monte Carlo și chibritul mamei de la aragaz. Aprind o țigară așteptând ceva, orice, să treacă timpul sau să nu treacă. Soarele arde, țigara arde iar mie probabil nu-mi arde de nimic. Îmi amintesc cum Alex îmi întindea prima țigară pe aceeași faleză cu câteva veri în urmă și cum ne ascundeam de toți fumând pe străzi pachetele de Kent pe care le fura de la maică-sa, primite și ele probabil ca șpagă de pe nu știu unde. Niște hoți de la alți hoți, hoții propriei noastre copilării. Îl cunoscusem pe Alex când aveam 7 sau 8 ani jucând tenis cu racheta mea Lia pe care mi-o cumpărase tata ca o variantă mai ieftină față de rachetele de tenis de la Reghin. Nu-mi amintesc să fi câștigat vreun joc împotriva lui, mă bătea mereu. Poate pentru că avea o rachetă mai bună? Nu știu, nu cred, dar e o explicație convenabilă.

În fine, Alex, Cosmin, Laurențiu, ce mai contează? Monte Carlo, L&M, Marlboro, țigară aprinsă de la țigară. E fain, ceață, fum, suflu, dichis. Ce idioți. Mi-a luat treisprezece ani să scap de prostia asta. Și tot atâția ani până am pus mâna din nou pe o rachetă de tenis. Tot nu mă pricep dar nu despre asta e vorba.

Privind în urmă îmi dau seama că aproape toți fumam atunci. Și îmi dau seama și că o dată cu țigările au dispărut și contactele mele cu prietenii din copilărie. Coincidență sau nu, cert e că nu m-am gândit niciodată la asta. Acum în jurul meu sunt mult mai puțin fumători, chiar spre deloc și dacă mă hipnotizez un pic, probabil că voi găsi ceva în toată povestea asta. Dar nu o voi face. Și nu pentru că nu ar fi adevărat, ci pentru că nu-mi pasă. Și aș putea să spun că e ceva rău și poate că și asta ar fi un adevăr, dar adevărul meu este că întotdeauna mi-a fost ușor să uit. Să uit pe fiecare Alex și să-l șterg cu buretele ca și cum n-ar fi existat. Să mă șterg pe mine cu buretele ca și cum nimic nu ar fi existat. Să-mi las amintirile ca niște mucuri de țigară într-o scrumieră care nu-mi aparține.