Darkness

Timpul s-a oprit. Un sunet acut cu un ușor ecou și gata..."Nu rânji urâtule, nu e gata încă", îi spun eu printre dinți, în timp ce vâslește. Nu cred că m-a auzit și oricum nu cred că i-ar păsa. Apa e plină de alge care rămân câteva clipe agățate de vâsle înainte să se scurgă înapoi. Și el vâslește fără grabă. Totul în jur e de un verde straniu, rece și lucios. Înaintăm încet prin ceață. Ca o secvență dintr-un film pe care l-am văzut când eram copil. Cumva nu mă surprinde acest decor. Parcă e făcut ca să realizezi cât mai repede că s-a terminat, deși sincer să fiu am crezut mereu că treaba asta cu luntrașul care te duce nu-știu-unde e o balivernă.

Constat cu oarecare plăcere că nu mi-am pierdut firul gândurilor și că într-un anume fel pare că încă mai exist. Am început să procesez opțiunile pe care le am. Și nu mi-a luat prea mult timp, am sărit din barcă plonjând spre apa verzuie. Vederea mi se întunecă înainte de a intra printre alge dar nu simt nimic ud. Deschid ochii și sunt înapoi în barcă și totul arată la fel ca înainte de a plonja. Urâtul rânjește la mine și nu schițează niciun gest. "Probabil că a văzut treaba asta frecvent", mă gândesc eu.

După a șaptesprezecea tentativă de a plonja în apă, am renunțat la varianta asta. Am încercat mai multe variații dar de fiecare dată rezultatul e același: înainte de a a ajunge în apa verzuie, imaginea se întunecă și mă regăsesc în același loc. Stranie treabă.

Încerc să avansez spre capătul celălalt al bărcii, unde se află luntrașul. Dar după doi pași simt că mă trage ceva înapoi. Nimic ce pot vedea dar după fiecare pas pe care îl fac, ajung în același loc. Renunț. Pare că ideea de a încerca să mă mișc e inutilă.

"Hei, domnule!", încerc eu să pornesc o conversație cu urâtul. Își întoarce privirea spre mine, pare că m-a auzit, dar nu-mi răspunde. "Hei, unde mergem?", continui eu. Din nou, niciun răspuns. "Hei, te rog spune-mi unde mergem!". Degeaba. Mi-a trecut prin gând să încerc să-l enervez un pic, dar am renunțat înainte de a începe.

Încercam să-mi amintesc ultimele lucruri pe care le văzusem înainte de treaba asta cu luntrașul când un zgomot de vâslă lovită de ceva mi-a întrerupt șirul gândurilor. Am întors privirea și am văzut ceea ce părea a fi pământ. Urâtul îmi arată cu degetul că trebuie să cobor. De data asta am putut să mă mișc și în câteva clipe eram pe uscat.

Fără a zăbovi prea mult, luntrașul a început să se îndepărteze, vâslind ușor înapoi. În locul unde am coborât nu e nimic altceva decât pământ. Pământ și iarbă cu același verde, straniu și lucios. Nu-mi explic cum pot vedea toate lucrurile din jur fără să fie vreo sursă de lumină dar după experiențele din barcă, multe lucruri de dinainte nu mai pare că au sens.

Din depărtare, o siluetă se apropie. Nu disting prea bine cine sau ce, dar singura mea speranță este să fie cineva cu înfățișare cât de cât umană. Reușesc să văd că are haine albe. Și aud cum strigă ceva. Nu disting prea bine ce strigă dar aud un piuit. "John!". Da, acum disting, mă strigă pe nume. "John!", aud încă o dată. Și piuitul e și el mai distinct. Vederea mi se încețoșează. Clipesc, deschid ochii și văd în jur o lumină puternică. Și un domn în haine albe. Și zâmbetul unei femei cunoscute care îmi șoptește: "John".